joi, 14 februarie 2013

Un alt mod de a renunta.





Exista o infinitate de moduri de a renunta si o alta infinititate de lucruri la care sa renunti.

Lucrurile ciudate in viata vin atunci cand le astepti mai putin, atunci cand n-ai nevoie de ele sau le vrei sub o alta forma. La fel este si sentimentul de final, septicemia aia monotona ce-ti ataca creierul si inima, in principal, si te dorboara cu repeziciune spre abisurile renuntarii. Gandul ca nu mai are sens sa continui un drum inutil, ca viata te inghesuie iarasi intr-un colt sa-ti arate o lectie pe care oricum imaturitatea ta neschimbata nu o va putea procesa, e ceva ce te duce usor spre o mare de somnolenta. Totul in jur devine greoi si tot ce-ti doresti e un loc dragut, umed si intunecat unde sa te ghemuiesti, sa te poti gandi la tot ceea ce vrei, ce-ti doresti, ce n-ai si ce ar trebui sa faci. Si totusi linistea nu vine niciodata, nu atunci cand trebuie, asa ca zgomotele asurzitoare ale celor pentru care lumea reprezinta o rutina – fie ca lucrurile astea se observa sau nu- te doboara si te atrag tot mai mult pe calea durerii.
Nu pot trai la nesfarsit cu gandul ca sfarsiturile sunt doar noi inceputuri, caci inceputurile a ceva ce n-am terminat niciodata sunt crude si ma lasa descoperita in fata urgiei silentioase a atacurilor celor ce nu cred ca oamenii pot fi altfel decat ei. E greu sa crezi ca inceputurile sunt bune cand nu mai ai ce sa incepi si, odata cu fiecare sfarsit ce vine, rupi din tine bucatele mici pe care le presari in urma printr-o padure dureros de interminabila. Cauti un inceput in care prezenta poveste sa fie intr-o versiune imbunatatita, dar un vis nu se repeta de doua ori sub aceasi forma, asa ca doar renunt. Renunt sa cred ca inceputurile nemeritate vor fi bune, ori ca lumina dogoritoare a prostiei omenesti va putea fi vreodata o obisnuita. Eu nu sunt o fiinta ce se poate resemna cu un sfarsit si sa renunte la sentimentele din urma, dar pot usor renunta la sentimente ce vin si oricum nu sunt benefice.
Mi-e teama sa traiesc o viata in care nimeni nu poate intelege ceea ce spun, dar mite ceea ce gandesc…Am multe de facut si timp destul, insa speranta-i moarta in mine, asa  cum  e moarta inima intr-un strigoi. Cand am renuntat sa caut oameni care sa gandeasca, am renuntat la tot ceea ce ma definea…

marți, 29 ianuarie 2013

Tipologii umane



In opinia mea – si realizez ca in mare parte se va asemui cu un text argumentativ – exista cateva/multe tipologii umane. As putea sa-i impart si sa-i despart, ori pur si simplu sa-i arunc in doua gramezi mari si late, insa am de gand sa-i sortez in  patru gropi. In orice caz specia umana m-i se pare o infectie si, intelegeti ce doriti, insa sunt plictisita de toata poluarea pe care prostia o aduce in jur. Sunt plictisita de viata, de lumea, de aer, de pamant, de univers, de tot si oricat as incerca sa schimb peisajul oamenii sunt aceiasi, iar asta face ca totul sa devina bullshit! People are such bullshit!

  1. – Cei fara opinie –
In aceasta categorie presupun ca pot strecura usor si copy-pasteri, care, de asemeni nu au o opinie, sau o viata persoanala ci, incerca musai sa fure ideile si perspectivele de viitor ale altora. Cei lipsiti de opinie sunt, in principal cei care au nevoie de o petarda pentru a se misca in ritm normal. Nu am o definitie exacta pentru astfel de persoane, fiindca nu incerc sa comunic cu ele, insa daca ar fi sa le definesc intr-un cuvant le-as numi pur si simplu petarde de tipul II! Cei care nu pot gandi singuri, care nu pot fi loiali unui singur timp de comportament, care se schimba ca vantul in cele mai stupide moduri nu sunt oameni, ci… ( Exista vreun cuvant?!)
E pacat de faptul ca uneori persoanele ce ti se pareau ca detina, fie si o jumatate de creier, devin victimele petardelor si se schimba  ( Nu ca nu as fi adepta schimbarilor, dar nu de caracter ).

* Daca ar fi sa aleg sa fac parte dintr-o turma condusa de-o petarda, m-as face vanator si i-as impusca pe toti…I am not a sheep, I do not follow anyone! *

  1. – Spun multe, fac putine –
Genul acesta de oameni sunt la tot pasul. Poate ca infecteaza la fel de mult ca si petardetele, insa polueaza fonic mai mult decat este necesar. Aberatile fara numar care ies din gura acestor personaje sunt mult prea infinite ca sa poata fi numarate si mult prea inutile ca sa fie luate, catusi de putin, in considerare. E trist totusi ca exista si nulitati care nu numai ca iau in considerare acele idiotenii, ba chiar le trec drept adevaruri. Si totusi, ma intreb de mult, cat de redus trebuie sa fi ca sa crezi unele aberatii, insa…am reusit sa gasesc un motiv oarecum logic. Motivul pentru care, unii dintre cei ce dau din gura mai mult decat pot duce ar merita un minim de credit, este faptul ca stiu sa prezinte informatia suficient de credibil incat sa pacaleasca prostimea, dar cazurile ca acesta sunt 1 la 100.000, deci nu sunt relevante.

* Nu mi-am propus sa fac decat lucruri imposibile, pe care cu multa vonita si narcisism le-am dus la bun sfarsit !*



Restul categoriilor in urmatoarea postare.

duminică, 13 ianuarie 2013

Mi-e teama de maturizare...






Mi-e frica de maturizare…Mi-e groaza la gandul ca, intr-o zi, fragmentul de inocenta din sufletul meu se va desprinde si se reintoarce in locul sau, in muntele inocentei. Mi-e frica ca nu voi mai fi copil, ca nu ma voi mai simti ca unul, ca n-am sa ma mai port ca unul. Nu pot renunta la toate lucrurile copilaresti, fac parte din mine, sunt tot ceea ce se afla in sufletul meu si n-am cum sa-mi sfaram sufletul!
Nu vreau sa ma innec in maturitate.  Nu-mi place cum suna, nu-mi place cum arata, nu-mi place nimic din ceea ce reprezinta si poate ma port ca un copil rasfatat…dar in definitiv asta sunt, un copil! Ma doare totul, atunci cand m-i se spune sa ma maturizez, caci nu pot! Nu pot renunta la noptile pierdute pana dimineata, la muzica data mult prea tare, la desenele animate, la cartile pe care le port mereu cu mine, la inghetata, la tonele de ciocolate, la hiperactivitatea de dupa, la plansul in mijlocul noptii fara niciun fel de motiv, la toate vanataile/zgarieturile/juliturile/taieturile obtinute la la joaca, la “degustatul” a zece pahare de bere odata, la certurile fara motiv, la speriatul oamenilor, la crizele de superioritate,…la mine…
Nu pot renunta la mine!sa ma sfaram in bucati doar pentru ca voi fi in veci doar un pui din omul care ar trebui sa devin, ar fi absurd! Si sunt absurda de multe ori. Sunt absurda cand m-i se spune sa nu fac, si fac, cand m-i se spune sa tac, si nu tac, cand m-i se spune ca sunt inutila, si tin mortis sa-mi marturisesc sentimentele sub forma de cuvinte urate, sunt absurda cand trebuie sa iert si nu pot sa iert, dar cel mai des sunt absurda cand trebuie sa ma maturizez si refuz sa o fac. Ma incapatanez, sufar, ma distrug, dar imi place. E firea mea, e calitatea mea principala, sa fiu revoltata fata de orice, dar nu fata de mine…oricum, e evident, sunt si voi fi mereu exact acelas copil!

vineri, 4 ianuarie 2013

Sergiu Nicolaescu!





Cu toate ca nu m-am dat niciodata, cu adevarat, in vant dupa filmele vechi, n-am cum sa nu apreciez munca maestrului Sergiu Nicolaescu. Cum nu ma pricep prea mult la astfel de lucruri tin sa mentionez doar faptul ca imi pare nespus de rau ca se mai stinge inca o persoana de valoare si totusi nu pot sa suspin prea mult caci munca sa ramane in sufletul tuturor celor care au apreciat filmele acestuia.
Pentru fiecare persoana vine si ziua in care viata iti da o ultima palma – mai blanda, sau mai dureroasa – si cu toate ca in urma raman regretele si suspinele inainte se inalta o alta lume in care poti pasi cu drag. De acum maestrul isi incepe o noua calatorie si probabil va privi filmul vietii noastre din alte locuri, nestiute de noi. Pelicula vietii sale ia sfarsit si din pacate, dar si din fericire va dainui ca o vesnica stea.
Iti multumim maestre pentru toata munca! ^-^