Exista o infinitate de moduri de a renunta si o alta infinititate de
lucruri la care sa renunti.
Lucrurile ciudate in viata vin atunci cand le astepti mai
putin, atunci cand n-ai nevoie de ele sau le vrei sub o alta forma. La fel este
si sentimentul de final, septicemia aia monotona ce-ti ataca creierul si inima,
in principal, si te dorboara cu repeziciune spre abisurile renuntarii. Gandul
ca nu mai are sens sa continui un drum inutil, ca viata te inghesuie iarasi
intr-un colt sa-ti arate o lectie pe care oricum imaturitatea ta neschimbata nu
o va putea procesa, e ceva ce te duce usor spre o mare de somnolenta. Totul in
jur devine greoi si tot ce-ti doresti e un loc dragut, umed si intunecat unde
sa te ghemuiesti, sa te poti gandi la tot ceea ce vrei, ce-ti doresti, ce n-ai
si ce ar trebui sa faci. Si totusi linistea nu vine niciodata, nu atunci cand
trebuie, asa ca zgomotele asurzitoare ale celor pentru care lumea reprezinta o
rutina – fie ca lucrurile astea se observa sau nu- te doboara si te atrag tot
mai mult pe calea durerii.
Nu pot trai la nesfarsit cu gandul ca sfarsiturile sunt doar
noi inceputuri, caci inceputurile a ceva ce n-am terminat niciodata sunt crude
si ma lasa descoperita in fata urgiei silentioase a atacurilor celor ce nu cred
ca oamenii pot fi altfel decat ei. E greu sa crezi ca inceputurile sunt bune
cand nu mai ai ce sa incepi si, odata cu fiecare sfarsit ce vine, rupi din tine
bucatele mici pe care le presari in urma printr-o padure dureros de
interminabila. Cauti un inceput in care prezenta poveste sa fie intr-o versiune
imbunatatita, dar un vis nu se repeta de doua ori sub aceasi forma, asa ca doar
renunt. Renunt sa cred ca inceputurile nemeritate vor fi bune, ori ca lumina
dogoritoare a prostiei omenesti va putea fi vreodata o obisnuita. Eu nu sunt o
fiinta ce se poate resemna cu un sfarsit si sa renunte la sentimentele din
urma, dar pot usor renunta la sentimente ce vin si oricum nu sunt benefice.
Mi-e teama sa traiesc o viata in care nimeni nu poate
intelege ceea ce spun, dar mite ceea ce gandesc…Am multe de facut si timp
destul, insa speranta-i moarta in mine, asa
cum e moarta inima intr-un
strigoi. Cand am renuntat sa caut oameni
care sa gandeasca, am renuntat la tot ceea ce ma definea…