joi, 14 februarie 2013

Un alt mod de a renunta.





Exista o infinitate de moduri de a renunta si o alta infinititate de lucruri la care sa renunti.

Lucrurile ciudate in viata vin atunci cand le astepti mai putin, atunci cand n-ai nevoie de ele sau le vrei sub o alta forma. La fel este si sentimentul de final, septicemia aia monotona ce-ti ataca creierul si inima, in principal, si te dorboara cu repeziciune spre abisurile renuntarii. Gandul ca nu mai are sens sa continui un drum inutil, ca viata te inghesuie iarasi intr-un colt sa-ti arate o lectie pe care oricum imaturitatea ta neschimbata nu o va putea procesa, e ceva ce te duce usor spre o mare de somnolenta. Totul in jur devine greoi si tot ce-ti doresti e un loc dragut, umed si intunecat unde sa te ghemuiesti, sa te poti gandi la tot ceea ce vrei, ce-ti doresti, ce n-ai si ce ar trebui sa faci. Si totusi linistea nu vine niciodata, nu atunci cand trebuie, asa ca zgomotele asurzitoare ale celor pentru care lumea reprezinta o rutina – fie ca lucrurile astea se observa sau nu- te doboara si te atrag tot mai mult pe calea durerii.
Nu pot trai la nesfarsit cu gandul ca sfarsiturile sunt doar noi inceputuri, caci inceputurile a ceva ce n-am terminat niciodata sunt crude si ma lasa descoperita in fata urgiei silentioase a atacurilor celor ce nu cred ca oamenii pot fi altfel decat ei. E greu sa crezi ca inceputurile sunt bune cand nu mai ai ce sa incepi si, odata cu fiecare sfarsit ce vine, rupi din tine bucatele mici pe care le presari in urma printr-o padure dureros de interminabila. Cauti un inceput in care prezenta poveste sa fie intr-o versiune imbunatatita, dar un vis nu se repeta de doua ori sub aceasi forma, asa ca doar renunt. Renunt sa cred ca inceputurile nemeritate vor fi bune, ori ca lumina dogoritoare a prostiei omenesti va putea fi vreodata o obisnuita. Eu nu sunt o fiinta ce se poate resemna cu un sfarsit si sa renunte la sentimentele din urma, dar pot usor renunta la sentimente ce vin si oricum nu sunt benefice.
Mi-e teama sa traiesc o viata in care nimeni nu poate intelege ceea ce spun, dar mite ceea ce gandesc…Am multe de facut si timp destul, insa speranta-i moarta in mine, asa  cum  e moarta inima intr-un strigoi. Cand am renuntat sa caut oameni care sa gandeasca, am renuntat la tot ceea ce ma definea…